Evit sa ii judec pe cei din jur fiindca stiu ca nu-mi este permis. Nu pentru ca as avea sufletul mai cald decat al unei alte persoane, fiindca nu-l am, ci pentru ca pur si simplu imi amintesc cate ar fi de spus despre mine.

Asadar, ori de cate ori o persoana savarseste gesturi absolut tampite in numele iubirii, ma privesc in oglinda, strang din dinti si-mi spun ca undeva trebuie sa scrie ca este permis din moment ce niciuna nu scapam de aceste clipe de cecitate neuronala.

Imi amintesc cate stupiditati am savarsit eu insami. Si imi gasesc scuze pentru fiecare dintre ele, alegand argumente mult mai putin solide decat pareau pe atunci.

Imi amintesc zecile de amenintari rostite doar pentru a scoate la iveala un “te iubesc” sugrumat, sutele de vorbe rostite numai spre placerea lui si miile de randuri in care l-am implorat sa imi ofere o explicatie indiferent cat de neadevarata, numai pentru a-mi gasi un pretext de a-l ierta. Si apoi mai sunt desigur miliardele de ocazii in care m-am mintit cu nerusinare pe mine insami si m-am invinovatit pe nedrept numai pentru a-l scoate pe el basma curata.

Si totusi...

Si totusi cand ii vad pe cei din jur iubind fara cap si fara coada, indragostindu-se de te miri cine si te miri de ce, folosind fara rusine iubirea ca pretext pentru inselaciune, ma umplu de dezgust si imi jur iar si iar ca nu voi permite sa (mai) indragesc pe oricare.

Nu e corect si nu e bine sa iubesti ca in razboi. Nu e normal sa iti arunci orgoliul la gunoi si nu-i permis sa-ti incalci principiile de viata numai pentru ca iti simti calcaiele incinse.

Chiar daca eu, precum un lup moralist, manata de ceea ce vad si nu ceea ce simt, va vorbesc despre ceea ce este corect in dragoste, sper ca voi veti avea mai mult cap, mai mult orgoliu, mai multa speranta pentru a face acel lucru corect. Iar mai apoi sa invatati cat mai multe persoane sa procedeze intocmai.